Afaceri cu final neprevazut

E sfarsit de an, asteptam alegerile, Craciunul, Anul Nou, sarmalele, cozonacul si vinul . M-am gandit sa las la o parte asigurarile, cel putin pentru o zi, si sa va ofer  spre lectura o nuvela pe care am scris-o in urma cu cativa ani. O nuvela bazata pe o experienta din studentie care mi-a ramas, peste ani intiparita in minte. Povestea  de mai jos a castigat un concurs de proza scurta si a aparut pe cateva site-uri literare ( ex : liternet.ro) si intr-o antologie de proza scurta. N-as vrea totusi sa insist pe asta , asa ca va invit sa o cititi si sa o comentati.

 

 

Afaceri cu final neprevazut

La lumina unui reşou, improvizat dintr-o căramidă albă, tip BCA şi două sârme de nichelină în formă de arc, negocierile privind afacerea secolului erau in toi.
– Vinul roşu de Vrancea este excelent! Gândeşte-te numai la ce porcării beau prin cârciumi papagalii ăstia de greci.
Costache îşi insoţi cuvintele cu o grimasă edificatoare. Figura i se schimonosi la comandă si căpăta o paloare de parcă tocmai înghiţise o combinaţie de albastru de metil şi verde de Paris. Dacă cineva s-ar fi îndoit vreodată de faptul că vinurile româneşti din restaurantele comuniste sunt proaste, ar fi trebuit sa-l vadă pe Costache în acel moment. S-ar fi convins cu siguranţă că lucrurile stau cu totul pe dos.
– Da’ în shop cum stă treaba ?, îndrăzni Moldoveanu
-În shop se găsesc vinuri bune dar grecii nu se-apropie de ele că-s pe dolari şi dolarul e 16 lei. Un vin de-acolo e cam 10 dolari. Eşti student la matematică, fă un calcul şi vezi..
Moldoveanu era într-adevăr student la matematică în anul al II-lea. Venise din Focşani să urmeze tradiţia familiei , ambii parinţi predând, la liceu, aceeaşi materie.
-Băi, la noi în familie toată lumea vorbeşte în limba matematică, înţelegi ? Mama, când îl ceartă pe tata ca n-a cumpărat ce trebuie de la piaţă ştii ce-i spune ? Măi omule, nu trebuia decât să-ţi imaginezi o paralelă pe un plan înclinat între ultima tarabă din colţul pieţei şi unghiul pe care aceasta îl face cu hala de carne. Acolo e caşcarabeta cu ouă de raţă. Tata, ce crezi ca-i raspunde ? Dragă, în plan trigonometric ai dreptate. Auzi tu ? În plan trigonometric ai dreptate..

-Păi am putea macar să încercăm, nu ? reluă discuţia Moldoveanu . Vinul nostru e bun, asta am stabilit deja, dar ca să-l vindem la greci ne mai trebuie sticle, dopuri, etichete. Şi apoi, pe astea din urmă cum dracu le lipim ? Şi mai ales, cum băgăm dopurile ?
Figura studentului la matematică se relaxă brusc. În privirea lui se instalase ironia fină ,întâlnită doar la spiritele alese, capabile să ofere cu usurinţă replici acide pe bandă rulantă.

– Dom’le, dacă ţi-aş spune că ai un creier atrofiat sunt convins că ai crede că-ţi fac un compliment. Nu vezi că legătura ta cu lumea reală e la Dolhasca ?.
Şi-apoi cum se poate mă să studiezi filosofie şi să te cheme Costache ? Trebuie neapărat să-ţi schimbi numele în ceva mai adaptat. Poate Costachevici ar suna mai bine. Toţi marii filosofi de care am cunostintă au fost evrei.

Costache luase examenul la facultatea de filosofie din a treia încercare. Aşa se făcea că la cei 25 de ani ai lui era incă student în anul al II-lea, fară să fi repetat vreodată clasa. Era un caz special în felul lui fiind singurul student din toată facultatea care anterior admiterii nu făcuse armata cu termen redus şi, în plus, lucrase ca strungar în trei schimburi la o fabrică de rulmenţi. Prima dată căzuse la 16 sutimi sub ultimul admis pe listă, lucru care-l întristase dar îl şi ambiţionase. Învăta noaptea cu capul în dulapul atelierului unde lucra, lăsând strungul automat să facă carcase de rulmenţi de capul lui. Dimineată, jumătate din producţie era rebut dar Costache pleca acasă cu încă o lecţie învăţată. Colegii lui, copii de profesori în marea lor majoritate, păreau să aibă un oarecare avans intelectual şi cultural . Cu toată moştenirea grea, fostul strungar se descurca însă onorabil la cursuri, aparent fară eforturi deosebite.

Afacerea pusă la cale de cei doi studenţi avea la bază principiile economiei de piaţă, deşi conceptul le era mai degrabă necunoscut eroilor noştri, în anul de graţie 1989.Vinul românesc de Vrancea, procurat vrac de Moldoveanu din zona Focşanilor, urma să fie îmbuteliat şi promovat la export în căminele ocupate de studenţii greci de la facultatea de educaţie fizică şi sport. Cererea era consistentă. Grecii se imbătau în fiecare seară cu ce găseau prin magazine sau cârciumi după care urlau unul la altul ca descreieraţii -malaka, malaka, malaka. Ce dracu însemna malaka asta nu se prea ştia dar după felul în care gesticulau cu mâna făcută căuş înainte şi înapoi era clar un termen de mare prospeţime intelectuală. Condițiile de piață fiind îndeplinite, businessul întâmpina totuși o problemă majoră legată de transformarea cantității într-o nouă calitate . Bețivi notorii, grecii preferau sticlele cu etichete care să ateste originea controlată, soiul și anul de producție. Un avantaj competitiv major îl reprezentau specificațiile în limbi străine de pe sticle, adică dovada supremă a faptului că vinul era produs pentru export sau, după caz, era importat. În ambele cazuri, era bun de băut.

În privința viselor de îmbogățire, după ce aveau să dea lovitura vieții lor, gusturile celor doi studenți erau total diferite. Costache, aspirant la titlul de profesor de filosofie, ar fi vrut să-și investească profitul obținut în achiziția unei mansarde. În noua casă, pereții urmau să fie tapetați cu cărți rare de filosofie în timp ce lumina soarelui musai trebuia să pătrundă difuz, pentru a nu-l deranja pe creatorul unei noi gnoze menite să schimbe soarta umanității..Și pentru ca totul să fie perfect, locatarul se visa la rândul lui în ton cu atmosfera locului, adică un pic slăbit ca să nu spunem un pic bolnav.
-Orice filozof care se respectă trebuie să arate palid și suferind, eventual de o boală de plămâni sau măcar de ceva probleme la articulații. E de bon ton chestia asta. Nu poți trăi într-o mansardă, printre cărți rare, fără să fii în ton cu locul, mă înțelegi ?. Cine a mai văzut filozof gras și sănătos?, adaugă el.
De cealaltă parte, deși mai pragmatic, Moldoveanu n-avea o idee clară în legătură cu banii ce urmau, aproape garantat, dată fiind genialitatea ideii de business, să-i intre în buzunare.
Se gândea să mai repete un an de facultate pe socoteala lui dar, cum să explice asta acasă ? În plan trigonometric, era aproape imposibil să-i convingă pe profesorii de matematică de faptul că viața de student trebuie trăită pe îndelete, fără grabă. Pe de altă parte, era zgârcit iar zgârcenia lui devenise proverbială printre colegi. Se spunea de pildă, că atunci, când primea portocale de acasă,lucru rar în acele vremuri, le arăta celorlalți colegi de cameră de la o distanță rezonabilă iar gestul de supremă prietenie față de ei însemna: Vrei să le miroși un pic ? Atât și nimic mai mult.

Planul era gata. De la Vinalcool-ul din Focșani, acolo unde Moldoveanu avea relații urmau să fie procurate sticle, dopuri și etichete folosite la export. Toate acestea în cantități mici la început, pentru a testa potențialul pieței. Din aceeași sursă provenea și vinul, un merlot rubiniu, învechit timp de doi ani în butoaie de stejar și folosit în zona folclorică Vrancea numai ca monedă de schimb pentru diverse combinații.
– Ca să-ți faci o idee cum merge piața, la doctor ajung 10 litri și un cartuș de Kent. Dacă operația e grea, mai pui 5 litri și adaugi și niște bani de acasă. Pentru admiterea la facultate e treabă grea, că matematica nu e pentru oricine. Asta și carnea de porc sunt cel mai greu de digerat, întreabă-l pe tata dacă nu crezi, spuse Moldoveanu.
În săptămâna următoare, o primă tranșă de produse premium destinate exportului local își făcu simțită prezența în camera de cămin de la etajul 3, acolo unde se afla head-office-ul viitoarei afaceri de succes. Un bidon de 20 de litri de vin, zece sticle goale de trei sferturi, curate ca lacrima, nenumărate etichete inscripționate în nemțește cu litere mari – “Rumanischen Wein” și o duzină de dopuri mari de plută, de culoare crem-gălbui își așteptau dreptul la glorie, frumos așezate pe etajeră plină de obicei cu cărți de filosofie. Spectacolul îmbutelierii putea să înceapă iar tonul la șlagăr îl dădu Moldoveanu.

– Uite cum trebuie făcut. Apucăm sticla cu mâna stângă în timp ce cu dreapta imprimăm pensulei o mișcare de rotație în găleata cu clei. Acum atenție, privirea la mine. Eticheta trebuie lipită respectând standardele internaționale de calitate. Asta înseamnă trei dungi subțiri, verticale, nu două și nici patru. Se aude și în fund, la domnul ?
Costache zâmbi.
– Și dacă imprimăm pensulei o mișcare de revoluție în loc de una de rotație, ce se-ntâmplă ?
– În afară de faptul că o să te murdărești de clei până la coaie n-o să se întâmple nimic notabil îi răspunse iritat Moldoveanu. Vei rămâne înțepenit și te vei transforma într- o statuie ce va fi expusă în clădirea Rectoratului. Cum crezi că ar suna a€œStatuia filozofului ascetic Costachevici cu coaiele pline de clei pentru etichete” ?
Ca orice filosof în devenire, Costache era lipsit complet de abilități practice, astfel că întrebarea privind mișcarea de revoluție a pensulei nu avea darul să surpinda. În adolescență obișnuia să trimită scrisori către prieteni cu mențiunea propriei adrese la rubrica “Destinatar” respectiv a adresei amicului la rubrica “Expeditor”. Scrisorile se întorceau invariabil în cutia poștală a lui Costache, fără să fi fost citite de cineva iar eroul nostru era foarte surprins că astfel de lucruri i se puteau întâmpla numai lui. Dădea vina pe funcționarii poștali care încurcă borcanele, ba chiar într-o zi îi făcuse unuia și o reclamație. În mintea lui lucrurile erau cât se poate de simple. Din moment ce el, Costache, alegea destinația epistolei, nu înseamnă că tot el avea și calitatea de destinatar al acesteia?. Viceversa, expeditorul nu putea fi decât persoana căreia îi era expediată scrisoarea, căci altfel ce sens ar fi avut să se numească așa?.
Moldoveanu reuși cu destulă ușurință să lipească etichetele pe mijlocul sticlei de vin dar o problemă serioasă veni să umbrească șansele de reușită ale celor doi manageri de proiect. Dopurile de plută erau mai mari decât gâtul sticlei și în ciuda eforturilor conjugate, niciunul nu reuși să finalizeze operația de îmbuteliere.Lucru bizar. Era nevoie de un aport de know-how pentru a depăși obstacolul și Moldoveanu recunoscu pentru prima dată că este depășit de situație. Costache încercă să-i vina în ajutor.
-Băi, dacă le cioplim un pic cu cuțitul,de jur împrejur, sigur intră în sticlă, îndrăzni filozoful.
-Sigur, îi răspunse Moldoveanu, cu sarcasmul obișnuit. Întrebarea e cum s-o facem, printr-o mișcare de revoluție sau printr-una de rotație ? Ce-ai zice s-o facem în plan trigonometric ?

După două zile de pauză și o matură chibzuință, Moldoveanu ajunse la concluzia că dopurile de plută trebuie înlocuite cu unele de plastic, acestea din urmă având avantajul că nu-și modifică forma și pot fi introduse ușor în sticlă. Ar fi fost însă o inovație riscantă pentru că niciun vin bun de care avea cunoștință nu era îmbuteliat cu dopuri de plastic.
În ciuda inapetenței lui practice, Costache veni cu o idee mai apropiată de realitate.
-Băi, în lume nimic nu se pierde, totul se transformă. Asta înseamnă că și dopul ăsta, sub acțiunea unor factori își poate modifica forma, adică se transformă dintr-un dop umflat , într-unul subțire. Ce-ar fi să-l băgam în apă clocotită ? Poate se înmoaie și nu mai opune rezistență când îl băgam în sticlă.
Fără să vrea, Moldoveanului îi plăcu ideea, motiv pentru care reșoul improvizat dintr-o cărămidă albă tip BCA, și două sârme de nichelină în formă de arc luă forma unui instrument de importanță strategică în derularea afacerii. O oală în care Costache fierbea din când în când cartofi fu umplută cu apă și pusă la fiert, devenind astfel centrul speranțelor pierdute și renăscute ale celor doi eroi. Când apa începu să clocotească, Moldoveanu aruncă câteva dopuri în oală . Sub acțiunea temperaturii, acestea își pierdură elasticitatea, devenind moi. De aici și până a le băga pe gâtul sticlelor, era doar o formalitate.
– Costache, nu ești prost deloc, deși trebuie să recunosc că numai eu cred asta. Cum de ți-a venit ideea ?
– Păi să-ți explic: În univers, infinitul mic îl conține pe cel mare. Îl conține dar nu-l cuprinde , ca să fim clari .Și-acum vine poanta: Între infinitul mic și infinitul mare nu poate fi o relație, decât în prezența Timpului. Altfel, ambele devin defective de sens. Asta zice un filosof bulgar, nu-i de la mine.
Client constant al remarcilor răutăcioase venite din partea prietenului său, Costache reușise acum să dea lovitura. Moldoveanu rămăsese prosternat în fața sa pentru că nimeni până atunci nu-i vorbise atât de încâlcit și totodată atât de frumos. Deși nu înțelesese nimic, simțea fluturi în stomac .
– Costache, nu te supăra, poți să mai repeți a data ? Aș vrea să notez, să nu uit ce-ai spus. Diseară mă văd cu Esmeralda , și în timp ce ne plimbăm prin parc o să-i spun asta cu infinitul. După partea cu a€œdefectivele de sens” , sigur ajung cu ea în pat.
Esmeralada, prietena și colega lui de grupă era o brunetă bine făcută, cu picioare lungi și alura sportivă moștenind-o pe mama sa, o săsoaică din reginea Brașovului. Împreună formau o pereche cel puțin bizară, fata măsurând undeva spre un metru optzeci în timp ce prietenul ei era mai scund cu vreo douăzeci de centimetri . Subiect al bascaliei pe această temă, Moldoveanu se apăra spunându-le tuturor bancul cu Dumnezeu care atunci când a creat organul bărbatului l-a pus pe acesta să-și aleagă singur dimensiunea după principiul a€œridica mâna spre cer și vezi ce reușești să apuci” . Astfel bărbații scunzi s-au ales cu mărimile mari, pentru că doar la astea puteau ajunge în timp ce dimensiunile mici au rămas pentru oamenii înalți.

Rezolvarea spinoasei probleme a fixării dopurilor în sticle a impulsionat brusc calendarul de afaceri al celor doi studenți. La scurtă vreme, cele zece sticle destinate testării pieței erau aliniate elegant pe masa pliantă, model camping 1988, cumpărată de Costache cu câteva zile în urmă de la un magazin Auto-moto-velo-sport din centrul orașului . Etichetele noi, impecabil lipite pentru a respecta standardele europene în domeniul calității, înscrisurile în nemțește, cu litere gotice mari, negre pe fond alb, și nu inultimul rând capișoanele argintii cu o bandă roșie la vârf destinată accesului rapid la dop al consumatorului grec arătau nu doar profesionalismul afacerii ci și grija pentru client manifestată de acționari. Până la marea încercare mai era puțin.
Între studenții străini ce studiau în complexele studențești bucureștene, grecii reprezentau niște specimene aparte. Mediciniștii, de pildă, veniseră în România cu gânduri serioase, să învețe, profitând de taxele scăzute de școlarizare și să se întoarcă pentru a profesa în țara de origine. Erau studenți liniștiți, aproape invizibili în plan social. Mergeau întotdeauna perechi, băiat și fată, indiferent unde îi ducea drumul. Și drumul îi ducea pretutindeni. La toaletă, se așteptau unul pe celălalt, la cantină veneau și plecau împreună, chiar dacă numai unuia dintre ei îi era foame. Dualitatea era pentru ei nu doar o regulă a organizării naturii ci și o cutumă socială.Erau un fel de frații Petreus ai anilor 80-90, doar că învățau carte și nu cântau la ceteră. Prin contrast, grecii de la facultatea de educație fizică aveau un comportament total diferit. Veniseră în România să se distreze motiv pentru care se îmbătau în fiecare seară, spărgeau sticlele, fumau Assos, și se înjurau între ei de mama focului. De învățat nu putea fi vorba, erau sportivi de mâna a doua fără pretenții de a face performanță dar cu talent în a agăța studente românce pe care încercau să le impresioneze plimbându-le în fiecare seară în mașinile personale BMW de tip Ursuleț.

Veni și ziua cea mare. După cursuri, cei doi întreprinzători ai comunismului târziu sau, dacă vreți, ai capitalismului timpuriu își făceau simțită prezența în căminele grecilor, încărcați cu zece sticle de vin rubiniu depozitate în rucsacii din care tocmai descărcaseră cărțile de matematică, respectiv de filosofie. Batură cu elan la prima ușă de la etajul 1 de unde ieși, în chiloți, un grec cât malul, probabil practicant de haltere sau sporturi de contact.
Te vreți mei ? întrebă muntele de om, vădit deranjat.
Moldoveanu, proprietarul francizei și șeful antreprizei, își luă inima-n dinți .
– Avem vin bun pentru tine, de Germania măi, calitate extra. Nu vrei să cumperi ?
– Arată la grecu mei, să vedem, răspunse malacul , brusc intersat de ofertă dar, în același timp și un pic neîncrezător.
Moldoveanu îi făcu semn lui Costache să prezinte marfa. Costache se execută, asumându-și, fără prea mult elan, rolul de personaj secundar în afacere. Sticlele arătau impecabil, etichetele aurii, inscripționate în limba germană cu caractere gotice lăsând o impresie plăcută ochiului. Grecul cumpără pe loc 3 bucăți, fără să se uite atent la ce scria pe ele, impresionat de cum arată marfa. Vesel, îi invită pe eroii noștri să revină, ori de câte ori mai aduc o nouă tranșă din marfa lor.
Succesul părea asigurat. Moldoveanu și Costache au urcat apoi la etajul al doilea al căminului unde au vândut și restul de sticle. Când au ajuns la cel de-al treilea nivel, marfa era deja epuizată.
Voioși și cu buzunarele pline cei doi eroi tocmai coborau agale scările căminului fără să bănuiască măcar ce nori negri se adunau pe cerul business-ului lor. Când au ajuns la scara ce cobora către etajul 1, acolo unde grecul cel fioros le făcuse safteaua, se dezlănțui infernul. Din camera sa, malacul, roșu de furie, ieși în viteză strigând în gura mare malaka, malaka,malaka m-ați înșelat, români hoți și escroci ce sunteți, pun eu mâna pe voi imediat.!!!
Stupoarea se instală brusc pe chipul celor doi studenți.Costache tremura din toate încheieturile în timp ce pe Moldoveanu , mai pragmatic își rotea ochii de jur împrejur în căutarea salvării. Între ei și taurul comunal nu era decât un rând de scări. În față nu puțeau înainta, iar în spate n-aveau unde să ajungă. În plan trigonometric, lucrurile erau complicate rău.
-Totul e pierdut, să fugim !, strigă Costache. Din reflex, filozoful îl prinse de mână pe prietenul său și împreună începură să urce câte trei trepte în viteză spre etajele superioare fără vreo speranță concretă, doar cu gândul de a amâna , măcar pentru câteva clipe un deznodământ dinainte anunțat. Grecul îi urmă dezlănțuit, hotărât să le aplice constituția elena în fapte, tradusă printr-o o bătaie soră cu moartea.
În timp ce alergau spre ultimul etaj, Moldoveanu își rememoră într-o secundă întreaga viață, într-o viziune panoramică retrospectivă specifică doar oamenilor aflați în fața morții. Se vedea copil, șterpelind bani din buzunarele surorii sale mai mari, se vedea student, demonstrând o teoremă în fața clasei dar mai ales se vedea făcând sex cu Esmeralda, fapt care nu i se întâmplase însă niciodată în viața lui. Ciudat lucru ce poate inventa creierul uman în astfel de clipe !
Ajunși la ultimul etaj al clădirii, în fața întreprinzătorilor noștri se întrezări o vagă speranță de scăpare. Căminul avea o trapă prin care se putea ieși pe terasa clădirii iar această era deschisă. Fără să ezite Costache urcă primul scările, urmat de Moldoveanu. În urma lor închiseră trapa și se proptiră amândoi cu picioarele pe ea. Când grecul încerca să o deschidă împingând cu umărul , cei doi eroi își luau elan și săreau din sens contrar cu picioarele, Trapa se închidea de fiecare dată la loc. Lupta ar fi continuat minute în șir dacă grecul, obosit, nu s-ar fi retras în camera lui de unde urmărea activitatea pe scara, convins fiind că cei doi escroci vor trebui să coboare de pe clădire la un moment dat.
Liniștea se așternu pe terasa căminului de studenți greci. Doar cerul înstelat mai era deasupra eroilor noștri căci legea morală din ei suferise deja schimbări spectaculoase. Nu-și puteau imagina ce se întâmplase cu planul lor dar nici nu aveau timp să se gândească prea mult la asta, preocupați fiind să ajungă cât mai repede acasă. Descoperiră curând că de pe terasă se putea ajunge la cealaltă scară a clădirii, acolo unde locuiau studenții mediciniști și pentru că norocul părea să le surâdă până la capăt găsiră trapa larg deschisă.Mulțumită lui Dumnezeu, în câteva minute erau deja în camera lor de cămin, acolo unde îi aștepta, cu vădit interes Esmeralda.
– Guten Abend meine Herren, îi salută ea voioasă, în limba moștenită de la săsoaica de maica-sa. Constat că ați vândut tot. Dar ce-i cu voi de sunteți așa de palizi ? Să fie beția succesului ? Să fie oboseala negocierilor? Hai, vărsați tot, că sunt tare curioasă!
– Poate vrei să-ți fac baie într-o sticlă cu Pepsi, o amenință Moldoveanu, nervos, de pe poziția bărbatului fatal care-și domină autoritar partenera. Ți se pare că sărbătorim ceva ? Nu vezi că abia mai respirăm? Era cât p-aci să ne-o furăm rău de tot.
– Păi cum așa, întrebă mirată Esmeralda, nu le-a plăcut grecilor vinul? Ia adu o sticlă să-l mai testăm odată.
Băieții îi povestiră aventura, cu lux de amănunte, după care supărați, dar și dornici să uite cât mai repede experiența trăită, destupară exemplarul master al afacerii, păstrat cu sfințenie în frigiderul Fram, moștenit de la generația de studenți care absolviseră facultatea.
Esmeralda gustă din licoare și plescăi din buze în semn de satisfacție. Vinul era într-adevăr foarte bun. Roti sticla în mână,ca o cunoscătoare, admirând eticheta scrisă în limbă germană cu litere gotice. Apoi se ridică în picioare și izbucni într-un râs isteric din care nu se mai putea opri.
– Păi cred și eu că v-ați furat-o, zise fata. Pe etichetă scrie Weißwein, adică vin alb pe când în sticlele voastre era vin roșu. Ăla e Rotwein. Cum să nu va ia grecul la omor ?

Lasa un comentariu:

Your email address will not be published.