Material de vacanta : Prima zi de lucru intr-o firma de asigurari

Imi aduc si acum aminte de parca s-ar fi intamplat ieri. Prin 2002, lucram la Revista Capital, ca redactor specializat pe zona de asigurari si fonduri de investitii, cand, intr-o zi, am primit o oferta de job de la Generali Asigurari. Stiam ce inseamna aceasta companie in Europa si oferta m-a onorat.Urma sa ma ocup de comunicare, un department inexistent pana atunci. Era vremea in care incet, incet si pe masura cresterii volumului de business, companiile multinationale incepeau sa-si angajeze oameni de relatii publice.

 

M-am prezentat la un interviu cu dl Guglielmo Frinzi, directorul general de atunci ,apoi mi s-a facut o oferta salariala de catre departamentul de Resurse umane si in sfarsit a venit prima zi de munca la noul serviciu. Prima zi, primele probleme. Ani buni, ca ziarist, mi-am facut programul cum am vrut. Dupa sedinta de redactie care avea loc la inceputul fiecarei saptamani plecam in documentare pe teren si timp de doua-trei zile, trecem doar sa imi mai vad colegii si sa umplu un fisier din calculator cu informatiile accumulate. Spre sfarsitul saptamanii, scriam o pagina sau doua de ziar si urmaream traseul materialului (aprobari, bun de tipar, tehnoredactare, titlu, poze etc)pana la intrarea in tipar. Timp liber nu aveam prea mult, era mult de munca, internetul nu te ajuta cum te ajuta astazi dar reuseam sa-mi organizez programul in asa fel incat sa-mi rezolv si problemele personale. Si mai era ceva. Ca journalist , ma imbracam cu ce aveam la indemana, in general, o tinuta casual, comoda, buna in orice situatie. Aveam doua costume de nunti, botezuri, inmormantari , e drept cam demodate dar nu neaparat din motive financiare ci mai degraba pentru ca le foloseam foarte rar.

 

Spuneam ca prima zi de munca intr-o companie de asigurari mi-a adus si primele probleme. Si asta pentru ca in periplurile mele de jurnalist prin companiile de asigurari nu puteam sa nu vad ca angajatii firmelor erau toti imbracati la patru ace, barbatii cu costume inchise la culoare, pantofi clasici, nu sport, cravata ca accesoriu vestimentar obligatoriu. Iata mi-am zis, ce belea pe capul meu. Asigurari mi-a trebuit, asigurarile o sa-mi manance tineretea!

 

Trebuiau luate masuri urgente astfel ca am convocat urgent consiliul de familie, format la acea vreme doar din mine si sotia mea si am decis impreuna sa atacam magazinele de haine cu toate rezervele financiare existente in buget. Nu existau mall-uri pe atunci dar aparusera magazine Steilmann in care se gaseau costume mai de doamne-ajuta , astfel ca m-am pricopsit cu doua exemplare cu vesta inclusa. A urmat apoi achizitia de pantofi negri, sobri, camasi si cateva cravate cu care speram sa nu ma fac de rusine la noul job. Prima zi de munca a fost un real chin. M-am prezentat la Generali cu o jumatate de ora inainte de a incepe programul, asa, sa nu intarzii din prima zi. Pantofii cei noi ma rodeau ingrozitor, imi facusera déjà o rana la calcai. Neobisnuit sa port cravata,accesoriu imi strangea gatul provocandu-mi o senzatie de disconfort teribil la fiecare miscare din cap. Haina de la costum ma incurca, nu stiam de ce e nevoie sa o port si daca trebuie sa o tin descheiata sau incheiata la toti nasturii. Cand o tineam incheiata aveam senzatia ca sunt o mumie imbalsamata si impachetata cu multe bandaje, cum vazusem prin filme. Cand o descheiam la toti nasturii, cravata o lua in sus, din cauza curentului, intr-o miscare dezordonata.

 

Am intrat vizibil incurcat in sediul Generali cu gandul sa renunt a doua zi. As fi facut-o , cu siguranta, dar sotia m-a incurajat sa continui cu argumente specific feminine dintre care enumar: avem nevoie de bani, asteptam un copil, nu te mai prosti, o sa te obisnuiesti etc. Cum femeia are intotdeauna dreptate, am continuat sa merg la corporatie. La disconfortul vestimentar s-a adaugat cel legat de program. Cele opt ore, plus una de pauza de masa le-am resimtit ca un program de inchisoare. Mi-am amintit de Infernul lui Dante : “Voi ce intrati, lasati orice speranta” Din ora in ora ma uitam la ceas , sa vad cat a mai ramas pana la ora plecarii. Nu-mi placea de loc, nu mai voiam dar nu aveam ce face !

 

Cu timpul, lucrurile s-au asezat. M-am obisnuit cu programul, cu costumul, cu colectivul. Cu regulile corporatiei, cu pauza de masa, cu jobul . Dar trauma a ramas pana astazi in memorie si nu cred ca va disparea prea curand.

Lasa un comentariu:

Your email address will not be published.